fiord #2

la intoarcerea din milford sound, era rosu la semaforul din tunel. am tras pe dreapta, intr-un refugiu micut, in speranta ca va aparea un kea. sint destul de inteligenti ca sa vina cind tunelul expune lumina rosie; stiu ca la acel semnal se aduna turistii la gura tunelului si le ofera spectacole gratuite. sau biscuiti.

de asta data n-a venit nici un kea.

gravitatea cu care se plimba printre masini e impresionanta. atunci cind stau, par ca te ignora: "privesc" undeva intr-o parte sau alta - de fapt te studiaza cu multa atentie, caci atentia li se focalizeaza in lateral. dar impresia generala e de mare efect, de persoana miniona imbibata in propria importanta.

kea ne astepta pe cheiul lacului manapouri, la intoarcerea din doubtful sound.

fiordul din ziua urmatoare a fost mai putin dramatic decit milford sound, dar isi avea farmecul propriu. accesul la el e intrucitva ingreunat de un lac si niste munti: trebuie traversat lacul manapouri si, dintr-un golfulet cu importanta strategica, luat un autobus care traverseaza trecatoarea wilmot pass, un pas alpin neasfaltat.


nigel, pilotul nostru de pe manapouri, nu era exagerat de inalt sau de tacut. tot el a condus autobusul prin wilmot pass, si tot el a pilotat vaporasul prin sound. a oprit in toate locurile interesante, ne-a oferit cafea si ceai, ne-a povestit dramele locurilor. din pacate, singurei insule care ma interesa nu ii stia istoria: secretary island.

doubtful sound isi trage numele din nehotarirea lui james cook. intr-o dimineata tulbure ca toate diminetile pe coasta de vest, omul privea suparat la golf, pufaind din pipa-i de capitan, cu scufia in cap si barba netesalata. cu o zi inainte i se stricase sonarul si acum musul ii adusese o cafea oribila. james cook a aruncat cafeaua in mare, producind un mic dezastru ecologic care l-a lasat rece, s-a scarpinat cu marginea canii de inox pe coapsa dreapta, prin camesoi, si s-a intrebat: mai ies eu, oare, daca intru?

...istoria spune ca n-a intrat.

povestea unei cabanute a pescuitorilor de crabi, care exista din exploatarea ingenioasa a unei gauri in legea parcurilor naturale, m-a facut sa rinjesc interior. pe cind au construit cabana, legea interzicea in parcurile nationale orice constructie privata (ne-apartinind DOC) pe un teren deasupra nivelului maxim al mareei; au facut-o sub nivelul mareei. mai mult chiar, si mai ciudat: era pe o insulita care scapase, nimeni nu-si explica de ce, atentiei cartografilor. spunea pilotul: acum nu s-ar mai putea proceda asa, gaurile-n lege au fost astupate. si, evident, a venit google earth.

am mai aflat povestea unui dascal de scoala generala ornitolog amator, care-a fost lasat pe-o alta insulita din doubtful sound pentru a studia pasarile, si pe care, trei luni mai tirziu, nu l-au prea gasit... iar cind, in sfirsit, l-au depistat prin ceva tufe, omul era tacanit ca o coada de lopata. doua zile dupa ce l-au internat, proful era din nou la catedra. explicatia medicilor: e la fel de nebun ca mine si ca tine.

sint convins ca aveau dreptate.

firma lui nigel, doubtful sound cruise, e mica. probabil au o mina de angajati, doua barci (cea de pe manapouri, subtirica-subtirica - nigel ne-a rugat sa nu ne-adunam pe acceasi parte ca se rastoarna; si cea din sound, un catamaran gratios), un autobus pentru du-te-vino-ul dintre lac si golf, un bus vechi pentru colectat turistii de prin dormitoarele din te anau si-un vraf de autorizatii. nici firma care ne-a oferit croaziera din milford sound n-a fost mult mai mare. prin comparatie, principalul operator, real journeys, e un mamut. tot de real journeys tine si firma cu bacul spre stewart island. cred ca, la inceput inconstient si pe urma tot mai intentionat, am evitat concernele cit am putut.

e drept, au si preturile nitel mai mari - foarte putin insa, in jur de 10%.

...dar au armate de amploiati, si niste monstri de vehicule, imense, amenintatoare si vopsite in albastru si cu logo-ul strimb al corporatiei, de parca ar vrea sa zdrobeasca barcutele mici si delicate ale concurentei.

nu.

ne-am dus cu concurenta.

[ care ar face bine sa reconsidere preturile. ]

e drept, bariera oficiala prezenta intotdeauna la firmele mari, intre ghizi sau stewarzi si turisti, a fost ca si inexistenta. dupa citeva minute de izolare, ne-am raspindit care-ncotro pe barca (atenti sa nu fim toti pe-aceeasi parte), admirind muntii din jurul lacului, dar mereu a fost cineva care sa-i faca pilotului conversatie. si mai tirziu, pe catamaran, am avut grija sa-l tinem ocupat pe nigel, intrebindu-l cite-n luna si-n stele. putine pauze a avut, sa-si traga rasuflarea - si le-a dedicat intratului in vorba cu o tinara (si neinsotita) studenta.


la inapoiere, cum ziceam, pe chei ne astepta un kea. s-a indreptat hotarit spre un bagaj lasat nesupravegheat. stapinul rucsacului citise afisul cu douazeci si trei de linii de avertismente asa ca a putut deduce intentiile animalului si a reactionat la timp.

sint niste snapani, de fapt. au un cioc formidabil, distrug fara efort rucsaci sau bocanci, iar cauciucul de pe rotile masinilor, cu relieful lor, ii fascineaza: se simt datori sa mai adauge la relief. sau poate pur si simplu le place guma artificiala.

din pacate, nu-si pierd aerul demn nici in fata altor elemente, mai putin civilizate. ii prind pisicile, possumii si jderii, sobolanii si ciinii salbaticiti. sint putini kea, aproape disparusera, dar incet-incet numarul lor creste. nigel si paula, sefii de la doubtful sound cruise, sint implicati activ in "distrugerea" mamiferelor-pradatori. ma gindeam, jubilind pe tacute: de-ar sti peta ce de odoare le sint "retrase"...

in te anau, masina insingurata ne-a pedepsit cu temperaturi de sauna. un avertisment serios, de fapt: afara batea vintul, in sound avusesem pulover si jacheta, dar soarele ardea aspru. noi am apasat butonul de aer conditionat si ne-am dus fara griji.

spre queenstown.

(imaginea cu tunelul © bursuca)

fiord

invercargill e-un oras deloc pitoresc. interesant, fara indoiala, este, asa labartat pe cimpie in toate partile, cu strazi perpendiculare, late si goale, cu casele mici din lemn, tipic neozeelandeze, incredibil de scumpe. unor indivizi activi (!) ca noi, insa, invercargill nu le-oferea nimic. asa ca am plecat spre nord, spre lacuri, spre manapouri si te anau.

sud-estul insulei de sud e un parc national enorm, cel mai intins din noua zeelanda: fiordland. tarmul, acolo, e ferastruit adinc; ghetarii in retragere au lasat urme, cioplind in bazaltul locurilor vai spectaculoase, pline acum cu apa de mare.

primii europeni le-au numit "sounds", probabil fiindca nu stiau ca exista o denumire consacrata: "fiord".

voiam sa le vedem; voiam sa mergem cu barca pina la ocean, sa privim de-aproape malurile abrupte, stincile negre, dungile verticale de gol-de-vegetatie. voiam sa exploram doubtful sound si milford sound.

* * *

am oprit in te anau la visitor centre, un loc unde dorintele ti-s indeplinite ca prin farmec, mai ales daca ai si niste bani la dispozitie. am abordat o doamna zimbitoare, cam grasuta dar incredibil de dornica sa ne ajute. probabil a fost de vina aerul meu caracteristic, de copil pierdut. doamna a cautat flier-e, a gasit, ne-a sfatuit, ne-a ascultat, pe urma a inceput sa rezolve.

nu (dupa un telefon la firma din manapouri - doubtful sound), pentru miine sint booked out. da (dupa alt telefon, la firma cu croaziera din milford sound), mai au locuri pentru dimineata. va costa (vreo 280 de dolari). i-am platit; si ne-am gindit ca poimiine e o zi buna pentru vizitat doubtful sound. ok (dupa un telefon inapoi la firma din manapouri), mai au locuri pentru poimiine, vreti sa book? am mai scos vreo patru sute de dolari, era deja usor ireala scena. de unde sa va ia busul, poimiine? i-am spus de unde. mai pot sa fac ceva pentru voi/dumneavoastra?

* * *

milford sound e probabil cel mai cunoscut loc din noua zeelanda; mai cunoscut, cred, decit tongariro. o merita: golful e marginit in toate partile de munti a caror masivitate pune la incercare simturile. am fost in milford sound acum trei ani, la o repriza de sea kayaking, si mi-am promis, atunci, ca o sa revin pentru o croaziera si pentru vizitat observatorul subacvatic.

in legatura cu milford sound exista un amanunt de care trebuie tinuta seama: nu prea sint accommodations acolo, distanta pina la cel mai apropiat punct civilizat e cam 120 de kilometri, si nu exista statii de benzina pe drum sau in sound. lumea trage de obicei in te anau, orasel placut si plin de atractii, moderat de scump si plasat ideal la malul unui lac superb (cu acelasi nume).

fish'n'chips-ul din te anau, si el cu afisul "de vinzare", era de asta data intr-o casuta in toata regula si ocupa jumatate dintr-un magazin cu de-ale gurii. la tejghea era, fireste, o doamna; domnul impingea chestii prin uleiul incins.

am intrebat-o, previzibil, pe doamna de ce incearca sa vinda. a zimbit cu niste dinti cam strimbi si mi-a raspuns: pentru ca se gindesc ca in doi-trei ani sa schimbe deverul. sa faca altceva.

n-am intrebat ce sa faca; am intrebat "peste doi-trei ani?!?", neintelegind de ce abia atunci, de ce au pus asa devreme posterul, cum se vor descurca atita vreme, cu afacerea vinduta.

mi-a spus ca precedentii proprietari ai tarabei au tinut mai bine de patru ani afisul in vitrina. si ca ei sint optimisti; aveau afisul doar de citeva luni.

mda.

ne-am mincat pestii si cartofii prajiti afara, sub o umbrela de soare, privind trei skater-i adolescenti cum se bateau cu chips.

iesise soarele si se uita la noi de parca avea si el pofta de cartofi prajiti. ne-am uns repede cu crema de soare factor 30.

* * *

pentru innoptat am tras la un holiday camp dragut, retras din oras, foarte bine intretinut.

era acelasi camp in care trasesem acum trei ani, dar cu o noua toaleta.

...o noua toaleta: bazinele chiuvetelor erau din imitatie de marmura roz. recipientele cromate cu sapun lichid coexistau pasnic cu uscatoare de par imense, negre, pentru doua miini. ceramica de pe pereti si podea lucea discret. ceea ce depasea credibilul era un televizor impresionant, LCD, agatat de-un perete; complet inutil, caci avea mereu aceeasi imagine albastra, a televizoarelor extraplate care asteapta semnal de la DVD-player. susura incetisor o melodie placuta... "my lady d'arbanville". oh.

socul avut in fata acelor utilitati de lux e comparabil doar cu cel oferit de peretii cu oglinzi, frumos panelati, de la cabana dochia din ceahlau. prin '95.

ne-am obisnuit repede cu toaleta cea naucitoare.

in contrast, doamna manager era aspra si nu raspundea corect zimbetelor mele. o persoana micuta, slaba, cu ochelari, la vreo 50 de ani, tipul no-nonsense, econoama cu vorbele si cu gesturile. ne-a anuntat neceremonios unde-s toaletele, bucataria, spalatoria, unde ne vom parca masina, ne-a spus la ce ora trebuie sa eliberam camera, a respins sec incercarea de-a obtine o reducere cu legitimatia primita in intiiul camp din vacanta: tariful pasa-mi-te era deja redus. ma rog.

...dar s-a dovedit de ajutor, pina la urma.

a trebuit sa folosim laundromat-ul din camping. am tot mers la doamna manager; se tot ridica de la calculator sa vada ce mai e, dar nici macar o data n-a oftat nefericita. ne-a schimbat fise, ne-a vindut un card de telefon, ne-a oferit (contra cost) detergent, si a scos cu miinile ei rufele curate uitate de altcineva in masina de spalat. cauze neintelese m-au impiedicat sa-mi infig miinile prin lenjeria (chiar proaspat spalata) a altor persoane; doamna manager n-a avut astfel de scrupule, in citeva secunde trona pe masa o gramada invalmasita de tesaturi si-un slip dantelat...

am oparit niste noodles si ne-am culcat. devreme.

in noaptea aceea, din fata toaletei-minune, am vazut pentru prima oara crucea sudului (si un gindac enorm). nu mai incapea indoiala: eram down under.


* * *

drumul spre milford sound incepe intr-un peisaj dominat de culturi de oi dar, dupa citeva zeci de kilometri, padurile se indeasa si muntii se apropie din ambele parti. pe la mijlocul lacului am trecut pe linga punctul de plecare spre milford track - unul din great walks, un celebru great walk de fapt, traseu de cinci zile (zic ei!), frumos cum nu-s multe... suferind la rindu-i de-acelasi sindrom: DOC.

peste inca vreo douazeci de kilometri am oprit, ritualic, la mirror lakes. iata de ce:


era dimineata devreme.

inca vreo douazeci de kilometri si-am ajuns la the divide, parcarea anonima de unde se pleaca pe routeburn track. eh... au fost vremuri frumoase, acum trei ani. in ciuda inghetului nocturn din cabane, a interminabilei ploi diurne, a potecilor inundate (cu apa curata, nu cu noroi), routeburn track ramine o amintire placuta.

...si-apoi am inceput sa urcam spre tunel. deja privelistea ne dilata pupilele.

exista un singur tunel pe drumul spre milford sound, lung de 2 kilometri, ingust, cu o singura banda; e taiat in bazalt, o roca dura, greu de atacat. are si el o poveste. l-am traversat fara evenimente, fara sa ne intersectam cu vreun bus sau trailer venind din sens opus, si am rasuflat usurati la iesire.


imaginea e luata chiar de la iesirea din tunel. inainte ca tunelul sa existe, pe-acolo, pe peretii aceia, se catara si cobora postasul incarcat cu toata corespondenta pentru milford sound si cu... bicicleta in spate. cum o facea, pe unde, ce facea pe ploaie?... n-avem raspuns.

* * *

croaziera a fost asa cum m-am asteptat. anticipasem chiar si neputinta de-a prinde intr-o fotografie frumusetea peisajului.


printre altele, ceea ce nu se vede e intunecimea apei. copacii care acopera malurile sint bogati in tanin; ploaia scurge taninul in mare, acoperind golful cu un strat de citiva metri de apa dulce (mai usoara decit cea sarata) inchisa la culoare. consecinta e intunericul, la adincimi foarte mici. consecinta consecintei: in sound apar exemplare de flora si fauna intilnite altminteri doar departe in larg, departe in adinc. un punct special de atractie; si nu numai pentru turisti.

trebuie spus: ploua mult in milford sound.

7000 de litri pe metrul patrat.

(in romania, media e cam 600 de litri pe metrul patrat.)

pentru vizitatorul dornic de senzatii vizuale, asta nu prea conteaza. pe virfurile muntilor din jur nu ploua: ninge. zapezile se topesc si se scurg in cascade lungi, fine si de durata. intr-o zi ploioasa, peretii sint acoperiti cu tesaturi de cascade.

intr-o astfel de zi ploioasa, prin anii 60, o fisie de vegetatie de pe-o coasta a luat-o la vale, cu un zgomot de apocalipsa prematura.

tot ce-i verde, toate plantele sint agatate de pereti aproape verticali si fara exces de crapaturi sau protuberante. la inceput a fost praful adus de vint, apoi a cazut o saminta de copac care a-ncoltit si s-a dus la vale imediat, pe urma au ajuns si niste spori de licheni acolo. lichenul stie sa se lipeasca de piatra; i-a mers bine, pina a inceput si el sa acumuleze praf - si pina l-a descoperit muschiul. sint multe specii de muschi in noua zeelanda; le place fiindca ploua. muschiul a crescut pufos si a adunat, in continuare, praful din vint. urmatoarea saminta de fag (podocarp) a prins si a inceput sa creasca spornic. radacinile i s-au intins pe multe tufe de muschi, si crengile i-au fost si ele populate cu licheni. incet, chinuit, timp de secole, obrazul negru al versantilor si-a plantat barba. plantele cresc unele peste altele, din altele, prin altele - sustinute de citiva milimetri de radacina a muschiului sau lichenului.


ici-colo se vad fisii verticale de stinca goala. locurile unde vegetatia s-a dus. in citeva secunde.

in ziua in care-am vizitat noi milford sound n-a plouat.

a fost o zi rara in milford sound. fara picior de nor.



am vazut cascade si foci, am vizitat observatorul subacvatic, ne-am infiorat la the chasm si ne-am bucurat de padurea fantastica. o sa mai ajungem in viata asta la milford sound?... e unul din locurile magice ale lumii.

ragaz

...fish'n'chips, mereu la indemina, prinzul britanic satios, ieftin, bun la gust si relativ indigest.

cabina cu fish'n'chips din oban avea un afis mare "de vinzare". asteptind sa se prajeasca alimentele, am intrebat-o pe femeia care parea mai sefa de ce vinde afacerea. raspunsul a fost neasteptat: fiindca nu mai pridideste si cu ferma de scoici si cu fish'n'chips-ul. si fiindca trebuie si ea (mi-a aratat cu degetul mare, peste umar, pe cealalta doamna care trebaluia linga recipientele metalice cu ulei incins) sa-si faca o familie.

ea, cealalta doamna, trecuta de treizeci de ani, slaba, destul de draguta, ne-a aruncat o privire nu tocmai prietenoasa si si-a vazut de trecut pestii prin faina.

ferma de scoici... ei, da, asta era ceva nou. am aflat ca scoicile cresc insirate pe ata si ca la ferma se cultiva doua specii: mussels, cele normale, cu cochilia neagra si frumos trasata geometric; si oysters, stridii, cu cochilie mare, spalacita si diforma.

...n-am rezistat ispitei. am gustat (prima oara in viata) o stridie. proaspata. cruda. o delicatesa. daca e sa ne luam dupa doamna cea necasatorita.

bleah!

uitasem ca fructele de mare nu sint printre favoritele mele.

mai tirziu, dintr-o carte minunata, am aflat ca stridiile trebuie mincate imediat dupa sacrificare. atunci cind li se taie muschiul care tine valvele impreuna, ele "secreta" un lichid sarat; acesta ar fi, de fapt, deliciul, inghitirea animalului aproape viu impreuna cu lichidul din scoica.

prajite au fost acceptabile, dar e-un mic sacrilegiu sa maninci stridii prajite...

* * *

doamna cea necasatorita are putine perspective de a-si intemeia o familie in oban. sint doar citeva zeci de case acolo, o (nelipsita) biserica si un supermarket. ce fac locuitorii?... se mai ocupa si cu altceva in afara de primit turisti si de ocupatiile adiacente, menite sa tina turistii-n viata, multumiti, satui si adapati, si sa-i care de colo-colo?

aparent, nu. putem, eventual, socoti un numar mic de dascali si personalul DOC - cei care se lucreaza la proiecte (pus capcane, facut/refacut drumuri, etc.). mai apar uneori muncitori in constructii. in rest, oamenii isi cistiga viata de pe urma turistilor. iarna, oban e aproape pustiu.

in ultima zi pe insula, asteptind bacul, am stat o vreme pe banca din micul parculet al orasului si, mestecind alene dintr-o chifla cu cirnat, i-am privit pe oameni vazindu-si de treaba. cum pot ei, oare, vietui fara framintarile profunde ale omului actual? cum pot exista ignorind spleenul superior al traitorului urban? cum pot trai fara teama de tehnologie, de internet, de accesibilitatea instantanee oferita de el? de ce, eliberati fiind de blestemul muncii fizice, nu se tem de dilutia valorilor, de decadenta postmodernismului, de ce nu sint nobil-scirbiti de democratizarea culturii sau de degradarea democratiei? de ce putin le pasa de toate astea? de ce rezista normalitatea lor, asa sanatoasa cum e (cum mi se parea mie), morala si totusi degajata? si oricum, de ce-si vad fericiti de treaba?

...curind, am obosit sa ma tot intreb si am jucat un sah cu V.

altminteri oban e un habitat ca oricare altul. localnicii muncesc la fel de mult sau de putin ca oricine din lumea civilizata. merg vineri seara la pub-ul satului si chefuiesc (cum aveam sa simtim, neplacut, dupa cele 11 ore pe traseu: nimeni nu ne-a avertizat ca pub-ul e exact sub camera noastra). isi fac case; isi aduc - sau intemeiaza - rosturi.

isi cresc copiii.

uneori fac cancer.

* * *

in ziua plecarii de pe insula, o masina (de teren, nu prea noua) a oprit linga supermarket si o doamna cu niste cosuri in mina a coborit si a luat in posesie adapostul alaturat magazinului. au mai aparut de undeva citeva tinere si un barbat si au inceput sa forfoteasca, foarte harnici. au instalat un afis mare cu un mesaj de despartire pentru cineva. barbatul a facut un foc de carbuni sub un gratar si s-a apucat de invirtit niste cirnati. nu stiu de unde au aparut si niste mese; pe ele au scos tot felul de maruntisuri mincabile.

era o actiune locala pentru cineva bolnav de cancer, care pleca (pentru totdeauna, zicea afisul); probabil la un spital, in invercargill sau dunedin.

am cumparat un cirnat prajit la gratar, intr-o chifla. mmm! - nu cirnatul: ceapa. nu stiu cum o prajisera, ce-i facusera, dar se potrivea minunat cu mustarul si ketchup-ul. cirnatul era, cum ma asteptam, fara vreun gust deosebit, dar ansamblul cirnat-chifla-ceapa a fost bun. mi-am mai luat una, dupa partida de sah.

la a doua portie mi-a trecut prin minte ca eu ma ghiftui cu ocazia.

nu mi-a mai cazut asa bine.

oare si-n paradis se moare de cancer?...

* * *

dimineata fusesem intr-un tur semi-subacvatic pe-un vaporas a carui chila era blindata cu geamuri transparente in loc de tabla. insula e vestita pentru claritatea apelor din jur, insa de data asta marea era mai degraba translucida. am vazut hrana noastra cea de toate zilele, codul, invirtindu-se lenes prin algele de linga chei. impresionante au fost padurile de kelp; inteleg acum fascinatia scufundatorilor.

vaporasul tinea de aceeasi companie care deserveste bacul. aveam sa aflu ca afacerea e mult mai serioasa, oferind croaziere in fiorduri si transport cu autobusul in toata insula de sud.

cum spuneam: monopol.

* * *

intr-unul din flier-ele despre stewart island scrie ce poti face pe insula: poti asculta pasari, poti drumeti, poti face scufundari sau zboruri, sau poti pur si simplu sta in bar, la o masa, cu o bere alaturi, comunicind cu friendly locals.

pentru a intra in vorba cu friendly locals trebuie sa ai ce discuta. ce buna e vremea, sint din romania, vai ce vintoasa, dracula, fireste, si precis o sa vina ploaia - e-o lista scurta, se epuizeaza repede.

...dar am incercat. am aflat ca pentru ei bacul pina pe insula de sud e mai ieftin, fiind clienti regulati. am aflat ca barcile din golf sint - majoritatea - de pescuit, si m-am minunat: nu vazusem nici una miscindu-se. poate plecau si veneau doar noaptea.

am obtinut chiar acces la lista posibilelor cazari, care actualmente se afla doar pe hirtie. intr-un moment de elan nervos, imi promisesem sa fac o pagina web cu toate hotelurile, motelurile, pensiunile, B&B, hanurile si camerele de inchiriat, fiindca imi fusese foarte greu sa gasesc ceva pe net. ei bine, nu se poate; listele acelea au copyright.

am absorbit atmosfera tihnita a locului pina a venit bacul si ne-a luat de-acolo.

tracks

ninge molcom si neasteptat ca o surpriza blinda si familiara. vad fazanitele din spatele casei cum se lasa in liniste acoperite de zapada.

pentru o vulpe, ar fi o cina pe cinste. dar nu sint vulpi aici.

nici possumi.

possumii: un cadou cu bataie lunga pe care scria "calamitate" cu cerneala simpatica, primit de la amicii (!) aussies. i-am vazut doar pe sosele, cu maruntaiele sclipind rosiatic - roadkill. trageau de ei pescarusii sau cotofenele cu cioc caroiat (alt cadou australian). peste tot, insa, prin paduri, am vazut capcane pentru possumi.

goale.

si m-am mirat de intelepciunea celor care le-au pus asa aproape de carari.


erau capcane de possumi si pe rakiura track, multe si numarate. la fiecare citiva metri, un triunghi de plastic galben avea pe el numarul capcanei. m-au sustinut semnele alea; imi faceam socoteli bazindu-ma pe ele, despre cit timp sau spatiu mai avem pina la capat.

pornisem dimineata cu ideea sa mergem cit putem, si in functie de unde ajungem la jumatatea zilei, sa continuam sau sa ne intoarcem. vazut din google earth™, rakiura track arata irezistibil. o poteca ascunsa in jungla, trecind pe plaje, poduri suspendate (astea nu se vad in google earth), munti si vai.

DOC spune ca e nevoie de trei zile; traseul, care incepe si se termina in oban (singura asezare de pe stewart island), ar avea trei segmente, de 4-5 ore, 6 si inca 4-5, respectively. drumetii sint invitati sa innopteze la cele doua cabane, dispuse oportun la capetele segmentelor.

noi am facut tot traseul in 11 ore. n-am dormit la nici o cabana.


am trecut devreme pe sub zaua enorma ce marcheaza inceputul si, ignorind burnita care se tinea de noi, ne-am tot dus.

ne-am bucurat de podurile suspendate, de vegetatia ciudata, de plaja chelita de reflux. era noua zeelanda asa cum ne-o aminteam. altfel.

la cabana north arm (inaintea portiunii finale) am facut o pauza mai mare, pentru prinz; eram epuizati.

popasul a fost dezolant. o baraca enorma, rece, cu o soba mare in mijloc. dormitorul cumva atasat salii de mese - un confort neasteptat: ramasite de caldura se puteau strecura intr-acolo. nu era nicidecum un loc apetisant de mas. si nu era nimeni, nici tipenie de om.

cabanele DOC, lacasuri ale patimirii...

sus de tot pe lista de atractii, la noua zeelanda, sint asa-numitele "great walks" - marile plimbari.

aproape toate sint descrise ca trasee de mai multe zile (o exceptie cu totul notabila o aduce tongariro crossing - mount doom din lotr). din experienta noastra in great walks, numarul de zile este binisor umflat. exemplu: routeburn track, un traseu superb, ar lua trei zile, dar cu un pic de organizare se poate face intr-o zi.

pe routeburn track am invatat sa ne ferim de cabane.

cum majoritatea traseelor sint prin parcuri nationale, innoptatul este restrictionat sever. rareori exista campinguri; de obicei cabana e "alternativa" singulara. toate, cabane si locuri de cort, sint obiective ale DOC (de altfel traseele sint intretinute tot de DOC). avind un numar limitat de "paturi", DOC impune un control strict; nu pot dormi la cabanele acelea decit cei care au bilete.

or, biletele sint scumpe. innoptatul la o cabana de pe routeburn, de exemplu, costa 40 de dolari. de persoana. pentru comparatie, o cabina intr-un holiday park e cam 50 de dolari pentru doua persoane.

...confortul din cabanele DOC e nul. fie ca are priciuri imense sau paturi inguste, salii de dormit ii lipseste orice aparat de incalzit aerul. e frig acolo, foarte frig. toaletele sint niste latrine cu ifose de portelan - de obicei in vecinatatea prietenoasa a aerului liber. in diminetile limpezi si inghetate, ziua buna incepe printr-o expunere nu prea delicata.

nici curatenia nu e impecabila. DOC n-are nici o intentie sa angajeze personal permanent - sau chiar temporar - care sa curete salile din cabane. turistii sint rugati sa lase curat dupa ei, si din observatiile mele e o rugaminte ignorata. caldura umana din jurul sobelor, in bucatarie/sala de mese, e foarte placuta; dupa ce pleaca toti, insa, ramin firimituri si pete care nu mai sint atit de placute... pentru urmatorii vizitatori ai cabanei.

(e greu de facut statistici cu gradul de indolenta al drumetilor, in functie de nationalitati. cred mai degraba ca nepasarea e direct proportionala cu masura de cool a imaginii de sine: cu cit sint mai "elevati", mai "superiori", cu cit vorbesc mai pe nas, cu atit e mai probabil sa lase in urma firimituri si chiuvete nespalate.

asta e valabil, parerea mea, indeosebi la fete.

am un dinte sensibil fata de fetele care lasa masa murdara dupa ele.

nu-s deloc putine.)

...si e pacat, mare pacat. oricit de grozave ar fi the great walks, daca te simti mizerabil acolo, continuu, noapte de noapte, impresia finala contine un dram de dezagreabil.

in timp ce mincam pe masa anonima (si fara firimituri) din cabana DOC, ploaia s-a hotarit sa-si dea drumul. acoperisul rasuna furios sub rafale, oarecum rau-prevestitor, din anumite motive. mda, mi-am zis, noua zeelanda... fara sa rinjesc, de data asta. poncho-ul nu mai e de mult impermeabil (daca a fost vreodata!).

neasteptat de galanta, ploaia s-a oprit cind am plecat mai departe pe traseu. s-a dovedit insa mai mult decit suficienta; toate portiunile neamenajate de poteca erau acum fie baltoace, fie radacini ude.

incet, cu fiecare minut si smirc calcat, cu fiecare alunecare pe radacini de podocarp, simpatia pentru DOC se scufunda. conform descrierii, rakiura track (traseu intretinut de... ati ghicit cine) e aproape in intregime amenajata, cu scinduri de lemn sau cu pietris. dupa frecventa baltoacelor de noroi si a radacinilor, rakiura track pare in intregime ne-amenajata. impresia degajata de starea drumului: a fost podit acolo unde nu trebuie, mesterii esuind sa acopere exact portiunile noroioase ori sensibile, cu radacini. am calarit cu nemila tufele si ferigile de linga drum, pedepsindu-le pe ele pentru caderile DOC.

plimbatul prin apa - riuri, curente, poteci inundate - tine de modul kiwi de-a intelege tramping (drumetitul pe trasee). se mindresc cu asta; cele mai bune poze de pe great walks contin trei persoane (unul intre doua) marsaluind prin apa.

curata!

nicaieri nu e amintit tiritul prin noroaie.

am ajuns greu, greu de tot in oban. am inghesuit pantalonii plini de noroi undeva la fundul rucsacului, ca pe un lucru rusinos.

si ne-am ghiftuit cu fish'n'chips.

pasari

un pinguin cu ochi galbeni scruta zarile dintr-un punct improbabil, de pe peretele falezei care inchidea plaja.

nu ne-am apropiat; au destule necazuri si fara proximitatea noastra.

seara, la capul harrington, ne-am scaldat in pinguini albastri. de fapt bursuca; o las pe ea sa spuna cum a fost, e povestea ei. a urmat, in ziua urmatoare, vizita la penguin place, un sanctuar privat pentru pinguinii cu ochi galbeni. proprietatea, citeva sute de hectare, e intretinuta cu grija, atent orientata spre salbaticie prin plantari de arbori locali (si tufisuri). pentru pinguini (salbatici!), pe linga tufaris, au inaltat niste adaposturi simple (o scindura sau doua, o groapa acoperita cu flax, etc.). exemplarul de alaturi e o sotie ramasa acasa (n-am idee de ce; n-avea nici ou, nici pui), sau un adolescent. sau un lenes.

"ghidul", un tinar german stabilit acolo si vorbind perfect accentul local, ne-a relevat un simptom al unei situatii pe care-as numi-o ingrijoratoare. protejati agresiv, pinguinii cu ochi galbeni si-au refacut incetisor rindurile, pina in ultimii ani - cind au reinceput sa dispara. motivul: proliferarea leilor de mare, si ei protejati agresiv dar dispunind de un planning familial mult mai bun (sau mai prost, depinde de civilizatia punctului de vedere). pinguinii sint o delicatesa pentru numitii sea lions.

exista in noua zeelanda o agentie cu numele inofensiv "department of conservation / te papa atawhai". rostul ei e sa protejeze specificul insulelor, tot ce tine de biologic, ecologic, istoric.

performantele departamentului sint, as zice, excelente. pentru multe specii in pragul extinctiei, numarul de exemplare a crescut spectaculos, trecind in zona oranj sau chiar verde a ingrijorarii. exemple superbe sint pinguinul albastru, papagalii locali (kaka si kea), arborii kaori. toate parcurile nationale (11% din suprafata noii zeelande) sint in "jurisdictia" DOC.

jurisdictia... mda. am primit semnale ca oamenii incep sa murmure; si nu neaparat fiindca interesele le-ar fi barate de DOC, ci pentru ca impinsul pina-n pinzele albe, cu insuficient discernamint, al programelor, masurilor si protectiilor duce la situatii neplacute sau alarmante.

...cum ar fi leii de mare, inmultiti masiv in jurul coastelor, papind cu deliciu pinguini cu ochi galbeni.

drumul spre invercargill (orasul celui mai rapid indian) a fost cumva umbrit de stresul intirzierii (problema noastra cotidiana: ora de "inchidere" a receptiilor. daca o neglijam, riscam sa dormim in masina). am pozat, bineinteles, semnul de intrare in kaka point.

daca americanii fac pelerinaj la oraselul austriac fucking, se pozeaza linga tablie si uneori pleaca cu ea, rog sa-mi fie si mie iertata marota. am deja o colectie serioasa de fotografii ale semnelor de intrare in orasele neozeelandeze cu nume... interesante.

am admirat colonia de sea lions de la nugget point. ne-am lasat fermecati, prin parbriz, de padurea vrajita din parcul catlins. am zimbit subtire pe portiunea de sosea neasfaltata de dinainte de invercargill: in ghidul lonely planet din 2003 e amintita reluctanta institutionala in ce priveste asfaltarea acelei portiuni (pe-atunci, vreo 10km). acum, la final de 2009, mai avea un kilometru unsealed.

peste inca o zi, bacul spre insula stewart avea sa-mi sugereze citeva consideratii triste despre toleranta, poate chiar preferinta, neozeelandezilor fata de monopoluri (si mai ales despre influenta acestei preferinte asupra buzunarelor turistului): exista o singura linie care leaga stewart island de insula de sud.

stewart island (rakiura, in maori) e-n cea mai mare parte un parc national. teritoriu fermecat, imblanit in padurea aceea luxurianta, cu putine carari si un singur oras, insula a fost subiectul multor proiecte ale DOC, in primul rind pentru protejarea speciilor native.

imediat dupa debarcare, am luat un water-taxi spre ulva island. daca stewart island este izolata de insula de sud, ulva island este la rindu-i izolata fata de stewart island. nu exista acolo (pe ulva island) nici un mamifer. pasarile, in voia lor, isi vad de treaba; evita oamenii mai mult din modestie.

conform taximetristului (un "barcagiu" parca scos din filmele cu insule din pacific: par cret dar cumva vilvoi, carunt, un pulover de lina rosie barat de bretelele nadragilor si picioarele infipte in cisme de cauciuc, albe) tot ce-aveam de facut era sa intoarcem un bustean si sa ne asezam alaturi. pasarile nu vor intirzia sa vina la chestiile viermuitoare de sub bustean.

weka, stapina pe plaje, a fost invariabil amuzanta; seamana cu o gaina zvelta, curioasa, mereu cu ciocul prin nisip. un papagal kakariki, de-un verde imposibil, s-a invirtit ca un titirez surescitat si-a disparut dupa o feriga. ne-am asezat pe-o banca - si singura pasare care ne-a dat tircoale a fost ceva mititel si nervos (un robin, aveam sa aflam mai tirziu; prihor, pe romaneste), cu jambiere de plastic puse de cercetatori. la un moment dat am intors un bustean si ne-am asezat in apropierea lui; n-a venit nimeni, cu aripi sau fara.

highlight-ul a fost un frumos kaka - o prezenta rara; sint mai putin de douazeci pe toata insula.


...peste tot - deasupra, in jur, sub noi - era padurea: rainforest.

drumul spre pasari

da, era esential sa vedem pinguinii. prima si a doua zi le erau dedicate. nu stiam exact cum si unde si cind, dar trebuia neaparat sa-i intilnim din nou.

* * *

intrarea in noua zeelanda e si ea incarcata de potential. niste turisti ca noi, echipati de munte si de mare si de orice se intercaleaza intre ele, eram priviti ca surse de dezechilibre ecologice.

la propriu.

puteam aduce seminte, in faldurile cortului, in striurile bocancilor sau intre feliile sandvisului.

pentru ecologia sensibila a insulelor, s-ar fi putut dovedi catastrofic. dupa spusele lor, fiecare a zecea planta cultivata evadeaza din gradini si de pe ogoare si devine buruiana.

tot ce-i colorat, floricele pe cimpii, asa a ajuns acolo.

noua zeelanda e o tara foarte colorata.

invatasem lectia, am venit cu bocancii in picioare. ai mei fusesera murdari. sperasem ca frecatul mochetei prin aeroporturi si avioane ii va fi curatat; nu i-a curatat. a trebuit sa-i dau la sterilizat, in aeroportul din auckland.

cu bocancii curati pe dinafara ne-am achitat fara mare efort de corvezile inceputului, in christchurch. am luat masina inchiriata, bursuca s-a dovedit - cum altfel? maestra la condus pe partea nefireasca a soselei, am facut o tura la supermarket pentru provizii si ne-am cautat locul de dormit.

un holiday park - notiune specifica down-under; cu peluze pentru pus cortul, cu sloturi pentru campervans, deseori cu cinci-sase cabine pentru cei ca noi, fara cort si fara campervan. lacasurile acestea sint preferatele noastre. plasate mai intotdeauna in natura, la margine de orase, sint ieftine si mai mult decit ok.

wendy, persoana de la receptie, e o doamna. m-a intimpinat cu amabilul, desi impersonalul "hello! how are you today?..." si un zimbet.

eram destul de pissed-off ca sa violez pactul nescris, cel care impune ca raspunsul sa inceapa neaparat cu "fine, thanks". am spus "hi! actually, not so well."

...i-am vazut ochii focalizindu-se pe mine. am putut urmari cum raspunsul meu ii strapunge pragul atentiei; cum, incet-incet, m-a vazut.

imi anulase rezervarea, dar nu-i nimic, mai are cabine pentru noi. a, vrem sa mai rezervam pentru doua nopti? dupa craciun? bine, atunci banii platiti pe noaptea pierduta (in osaka) vor folosi la una din noptile viitoare. (!) (asa ceva nu se prea face; nu in noua zeelanda. daca rezervi si nu te prezinti banii sint dusi.) intr-un cuvint, a fost o prezenta neasteptat de surizatoare: ne-a ridicat complet moralul.

prima zi in noua zeelanda s-a terminat cu un somn prompt si adinc de parca n-auzise-n viata lui de jetlag.

* * *

drumul spre dunedin e lung si destul de plictisitor, dar pentru noi a fost primul contact serios cu soseaua, cerul si in general totul.

ne-am oprit in oamaru pentru o vizita scurta pe falezele pinguinilor cu ochi galbeni. locul mi-era incredibil de familiar, de parca ieri fusesem acolo, nu acum trei ani. n-am vazut nici un pinguin de data asta, insa oile erau unde le lasasem (se mai decolorasera intre timp) iar pacificul rasufla precaut, plin de kelp.

exista doua rase de pinguini la oamaru: cei amintiti, marisori, familisti fanatici si cam asociali, care cuibaresc in tufele atirnate de faleze inalte; si micii pinguini albastri, traitori in comunitati masive, de citeva sute. vazusem la vizita anterioara citiva indivizi cu urechi galbene, si un trib enorm de micuti; sosirea celor din urma la tarmul unde-si aveau cuiburile a fost un eveniment dramatic, cu lipaieli nesigure, tipete si imbratisari, rataciti si "betivi" - intirziatii care nu voiau nicicum sa se indrepte spre-ai lor, preferind adapostul nesigur dintre rotile masinilor. cit mai departe de sotiile indignate.

* * *

ne-am mai oprit la moeraki, pentru bolovani.

da, bolovani.

iata: moeraki boulders la umbra.

...si-am incercat prima frustrare. un semn frumos colorat in albastru ne-a dirijat pe o sosea noua spre o parcare mare, linga un restaurant si mai stiu eu ce. la dreapta cladirilor incepea o scara spre plaja.

pe ea scria mare: "taxa de coborire 2 dolari".

ne-am inghesuit in masina si am plecat imediat. spre parcarea normala, inierbata, pe un drum neasfaltat, un kilometru distanta de bolovani.

doi dolari e un euro; o nimica toata, dar mi se pare nefiresc sa subventionez niste... ingrati care pun taxa pe scara. totul te imbie spre ei: soseaua frumos asfaltata, semne de circulatie (!), etc. - dar nimic nu te avertizeaza ca stai, o sa ai de platit ceva daca vrei sa vezi minunea.

bolovanii aia le asigura fluxul de clienti la restaurant si celelalte acareturi, si ei pun taxa pe trepte.

"ocolul" s-a dovedit de bun augur. plimbarea de zece minute pina la bolovani ne-a revigorat in asa masura ca am uitat gustul amar de adineauri si am putut chiar ignora piciorul scarii blestemate, agatata de peretele falezei.

* * *

am intrat dupa-amiaza relativ devreme in peninsula otago.

curgea ca uns timpul acolo, dar vad ca totul a fost mult mai dens decit am constientizat atunci. senzatiile acelea au ramas, chiar daca nu la fel de acute, iar sarea-si-piperul zilelor trag de mine sa le rezerv loc in povestire.

numai ca povestea risca sa devina plictisitoare, prin supraincarcarea cu detalii...

am avut timp pentru o plimbare scurta (credeam noi) in sandfly bay, unde, zice-se, ar cuibari pinguini cu ochi galbeni. plaja, insa, e inconjurata de dune de nisip. substanta aceea obraznica ne-a inundat pantofii si nu s-a mai dat dusa. inca mai am nisip din sandfly bay.

am iesit dintre dune si intre noi si ocean era tolanit un leu de mare.

vazusem ceva de sus, de pe faleza, o mogildeata miscindu-se comic intre doua dune, dar pe grasanul din fata noastra nu-l remarcasem. ne-am apropiat si am facut cunostinta: ne-am privit adinc in ochi, tacuti. apropiat e, desigur, un eufemism; distanta sigura e de 20 de metri. V. s-a apropiat mai mult, si a incasat niste injuraturi latrate.

mai tirziu, pe plaja pustie a aparut, ca in enigma unei dupa-amieze, un om cu o geanta. a venit linga noi si ne-a spus povestile de mult cunoscute despre pinguini si ce fragili sint si cum ii papa raii de possumi si jderi si pisici. cum nu vazusem inca nici un pinguin, lectia omului ne-a lasat rece. m-a impresionat, in schimb, constinciozitatea cu care-si facea treaba: nu-i de colo sa te plimbi, ora dupa ora, pe o plaja pustie, acostind putinii vizitatori si incercind sa-i inveti ceva.

in acest punct se termina, abrupt, drumul nostru spre pinguini. nu ma indoiesc ca intuiti de ce.

exotic?

ei bine, eu n-am mers in noua zeelanda pentru cultura. sau pentru interactii subtile cu oamenii. sau pentru elevare spirituala. m-a chemat calitatea de altfel, hapaita pe nemestecate la prima vizita, dorita intru degustare pe indelete, acum.

pentru mine lucrurile se spun simplu: totul e altfel acolo. altfel decit pe unde ne-am mai preumblat (de acord, n-am batut prea multa lume).

explicatia e imediata: insulele acelea au fost rupte de continentul primordial cu mult inainte de-a a aparea omul. si-au pastrat speciile endemice, si-au construit migalos relieful, si-au fermentat in liniste ecosistemele. sint plasate intr-un loc special, in mijloc de pacific, in calea vinturilor incarcate de umezeala antarctica. totul creste mai repede, mai viguros, mai verde.

...sau asa ar trebui.

inca o ciudatenie: nu e chiar asa. speciile locale de plante au nevoie de mult mai mult timp ca sa creasca decit cele importate. un arbore kaori ajunge la maturitate dupa multe zeci de ani - si traieste citeva mii. o feriga arborescenta creste lent si laborios.

merg catinel, ca aveau timp - inainte de-a aparea omul, marele dusman.

milioane de ani, pasarea moa a coabitat cu arborele-lance. abia recent s-a descoperit ca moa a fost principalul factor in evolutia plantei. arborele-lance tinar are frunze lungi si lucioase, neplacute la ciugulit, deloc apetisante. odata atinsa o anumita inaltime, atunci cind coroana nu mai putea fi ajunsa de ciocul animalului, frunzele sint mult mai late; arata normal si suculent.

nu pot decit sa jelesc dezastrul pe care-l facem. au venit maorii si au mincat toate pasarile moa: ultima ar fi cazut sub cutitele de jad prin 1600. arborele-lance a ramas, aparindu-si lastarii de fantomele pasarilor.

(catastrofele declansate de europeni sint cu citeva ordine de marime mai mari.)

milioane de ani, tufele si arborii s-au descurcat fara insecte polenizatoare. n-au avut nevoie de machiaj: florile sint albe, cu o singura exceptie, un arbust cu flori rosii. in replica, sint mari generatoare de polen. (am primit cadou, la vizita trecuta, o minunata alergie.)

n-au existat mamifere pe insule. pasaretul si-a vazut de treaba, lipsit, in general, de indemnul de-a zbura. kiwi si moa colindau padurile. papagalul de munte, kea, si-a ascutit in liniste curiozitatea si ciocul; stie sa zboare, dar evita cit poate. pasarica riro-riro a inventat un nou tip de tril, elegantul tui si-a tras la git pungute albe, kakariki a avut timp sa-si boiasca meticulos penele in verdele acela sclipitor. sopirlele traiesc mult si lenes.


am facut cu masina 4600 de kilometri si fiecare kilometru a venit cu ceva nou. imaginile pe care le pun aici sint inerent sarace; dar fiecare are o poveste in spate, in fiecare din ele exista un amanunt care le face speciale. pentru noi.

stiu, e greu sa ma fac crezut. e greu de imaginat ca as fi cautat anume un timp/loc lipsit de fineturile cu care ne umplem viata (in lipsa de ceva mai bun?) in civilizatia noastra vestica maladiv de atenta la sine insasi. ca as fi dat atit amar de bani doar pentru a mirosi o floare, a privi o frunza, a pipai o scoarta de copac, a asculta o pasare.

e greu de justificat fascinatia cu care asimilam fiecare frame: fiecare frunza, floare, tulpina, aripa, tril, spinare de deal, bolovan pe tarm.

e greu de transmis surpriza fermecata din fiecare moment.

turbulente

jetlag-ul se manifesta haotic: daca ieri am dormit pina la 11, azi m-a trezit la 5, hamesit si fara vreo sansa de-a adormi curind. asa ca mi-am facut un sendvis si m-am apucat de ordonat idei.

pretentia de-a nu o lua metodic e gogonata. fara ordonarea temporala a intimplarilor, firescul relatiei cauza-efect se pierde.

nu pot vorbi de ghida maori de la pestera Aranui din Waitomo Caves, de rau-vointa ei naucitoare, fara a o aminti pe Titihuia, incredibil de amabila functionara de la Visitor Centre din acelasi sat, si de Bruce, managerul plin de solicitudine de la Holiday Park. dar inainte vin fetele lui Bruce si refuzul lor frustrant de a ne ajuta. le-am cerut ajutorul pentru ca numarul de free phone al Rap, Raft 'n' Rock nu e accesibil de la cabinele telefonice. si trebuia sa-i sunam, fir-ar sa fie, fiindca cei din New Plymouth n-au reusit nicicum sa-i contacteze. iar in New Plymouth am ajuns dupa incercarea esuata de-a escalada Mount Taranaki, Fuji-san-un kiwi-ilor, care a-ncercat sa ne spulbere de pe fata pamintului. degeaba ne descrisese traseul tipul din Kashmir, vintoasa s-a dovedit mai tare ca noi. ceva a-ncercat sa ne spuna plaja de linga Wellington, unde rafalele ne-au ciuruit cu alice de nisip - si credeti-ma, e dureros! ...undeva linga Wellington, minunatul Wellington cu infectul loc de dormit rowena's lodge si cu fascinantul muzeu Te Papa, cu armatele de functionari guvernamentali si cafeaua excelenta. si cu debarcaderul bacului dinspre insula de sud.

mda.

...totul, totul se leaga, inapoi si inainte. nu se poate altfel: trebuie s-o iau de la inceput, de la secventa de intimplari de o improbabilitate vecina cu aparitia vietii pe pamint.

timpul 1: biletele dumneavoastra sint gresite

am ajuns la aeroportul din Oras increzatori si excitati. bagajul era bine compactat, curelele strinse, dosarul albastru la indemina.

check-in-ul debuta cu "internet check-in" (cum altfel?), un ecran cu fante si butoane care-ti primea numele, pasaportul, numarul rezervarii si cine stie mai ce, si-ti oferea un loc in avion. sau guma de mestecat. sau un mesaj nepoliticos.

am scos din dosarul albastru mail-ul primit de la klm, i-am dat ecranului ce-am crezut eu ca e numarul inregistrarii, si am apasat enter.

m-a insultat cu un mesaj de respingere, roz in rama albastra.

am tras de mineca bagatoarea de seama si i-am spus problema. amabila, femeia a facut acelasi lucru,

sint amuzante si frustrante in acelasi timp tiparele comportamentale ale oamenilor pusi sa ajute, in cazuri din astea. intotdeauna repeta pasii pe care i-ai facut deja: de parca n-ai fi incercat totul inainte de-a te da pe mina lor. gasesc o singura explicatie: clientii lor sint mai prosti decit cred eu. daca stau sa ma gindesc, e valabila explicatia: m-am incadrat de citeva ori in standarde. de "client prost".

a tastat numarul, si rezultatul a fost neplacut de identic.

ne-a trimis la ghiseul cu omul care ia bagajele - si care, pina la internet check-in, iti dadea tichetul de imbarcare si, implicit, locul in avion. omul ne-a luat datele si le-a bagat in calculator, dar calculatorul s-a incapatinat sa nu ne gaseasca.

ne-au indreptat spre ghiseul ultimei sanse, unde trei doamne amabile rezolvau problemele viitorilor zburatori. ne-a preluat o functionara finuta, subtire, blonda si eleganta, vreo 40 de ani, o figura tipic germanica, pedanta si precisa. a tastat datele noastre si ne-a dat verdictul cu o claritate de diamant de taiat geamuri:

"you are not in the system."

mi s-a facut rau.

mi-a defilat prin fata ochilor (pe fundal de stelute si nisip, viziunea premergatoare lesinului) scenariul complet: tschuess vacanta, bye-bye delfini, adieu noua zeelanda, salut 4000 de euro biletul de zbor, salut 500 de euro masina, x-sute de euro bac, alte sute de euro rezervari.

i-am dat femeii si mail-ul cu confirmarea platii. a parut sa ajute: doamna a luat telefonul si-a inceput sa vorbeasca.

acasa.

acasa la klm: la amsterdam.

a mai tastat cite ceva. a mai vorbit. tastat. vorbit.

"da, banii s-au transferat, dar trebuia sa primiti un numar de inregistrare. nu, n-aveati de unde sa stiti asta."

"fara numarul acela nu se rezerva locuri la zboruri."

mi-am revenit, catinel: platisem la klm, nu la un phishing site. luasera banii, trebuiau sa ne rezolve.

...si ne-a rezolvat. dupa niste remarce ascutite despre profesionalism, emise raspicat la telefon, au venit si biletele noastre. am pasat bagajele cu citeva secunde inainte de-a se opri banda. o colega a minunatei doamne ne-a trecut prin portile cu raze x; am ajuns gifiind, dar triumfatori, la poarta de imbarcare.

e greu de prins in cuvinte incarcatura situatiei. doamna blonda a muncit mai bine de o ora la biletele noastre. si timpul trecea, si zboruri se anuntau, si calatori intirziati cu nume imposibile erau somati sa vina la porti ca altfel va scoatem bagajele din cala. chiar si intr-o lume normala, fara computer glitches sau incompetenti, profesionalismul acelei doamne ar fi impresionant. a fost un tur de forta.

timpul 2: calculatoarele dumneavoastra sint gresite

incet, am inceput sa ne dezmeticim. am studiat biletele: numarul zborului nu corespundea cu cel din emailul nefericit; se pare ca la zborul "nostru" nu mai erau locuri, asa ca ne-au inghesuit in altul.

dupa citeva minute a ajuns la noi starea de tensiune din sala. oamenii asteptau, vorbind in soapta. la iesire, functionarele din aeroport stateau impasibile si destul de inactive. aha: pe panou scria 20 de minute intirziere. ne-am grabit degeaba.

de undeva a aparut un pilot, in costumul acela impunator cu nasturi luciosi. avea chiar si chipiu. a luat microfonul si ne-a spus o poveste terminata cu "ne cerem scuze si va multumim pentru rabdare".

avionului care trebuia sa ne duca i s-au defectat computerele de autopilot, in zborul spre Oras de seara trecuta. sint doua computere fiindca totul e redundant pe avion. daca un autopilot pica, intra al doilea. daca al doilea se defecteaza, ei, exista pilot. chiar doi piloti (redundanta asta!); e greu sa se defecteze si ei, deodata. dar hei, e improbabil sa se defecteze ambele computere de autopilot.

amsterdamul a trimis, dimineata, doua computere noi. l-au instalat pe primul, au pornit avionul, i-au dat drumul (teste, teste...), si computerul a expiat cu un oftat.

acum se lucreaza la ultimul computer, urmeaza sa-l testeze si, daca merge, zburam.

ne-spus, dar prezent, era indemnul: rugati-va, cross the fingers, faceti si voi ceva.

corect. lucrez in software, asa ca stiu: fingers crossed e o metoda buna.

timpul 3: mecanismele dumneavoastra sint gresite

ultimul computer s-a dovedit functional. am ajuns in amsterdam; am avut timp sa mincam ceva, sa ne fitiim pe aeroportul imens, sa admir musca din pisoare si sa ne imbarcam civilizat. in boeing-ul burtos ne astepta o surpriza formidabila: aveam locuri chiar pe primul rind. i.e., aveam loc de intins picioarele! cine a mers la economy class pe scaunul din mijloc stie ce instrumente rafinate de tortura sint scaunele din mijloc sau de la geam. dupa doua-trei ore de stat inghesuit devii o harta a durerii.

...dar ne bucuram degeaba. universul nu terminase cu noi.

deasupra copenhagai, la o ora si jumatate de zbor, capitanul a luat cuvintul si ne-a spus ceva, cu o voce placuta si calda; suna incurajator. ne-au trebuit niste momente bune ca sa percutam. era cam asa: "va anunt ca avem o defectiune la sistemul de alimentare cu combustibil. daca priviti la aripa stinga, o sa vedeti un jet de kerosen. trebuie sa ne intoarcem."

(...!)

priveam ecranele si nu credeam. avionul s-a intors incetisor pe harta si a luat-o inapoi spre amsterdam. la mine se derula filmul cu bruce willis si raii in avionul din care curge kerosen si bruce arunca bricheta si ride si jetul ia foc si avionul face bum.

in aeroport, fireste, n-am fost lasati sa parasim avionul. mi-am amintit de naveta plina de schelete din hitchhiker's guide, cu stewardesa automata anuntind la fiecare zece minute ca e o mica problema la aprovizionarea cu servetele dar se va rezolva curind si intre timp invitam amabilii calatori sa profite de serviciile excelente de la bord. am incercat sa le spunem ca avem un zbor intern in noua zeelanda, si ca vrem sa incercam sa-l aminam cumva, dar ne-a fost refuzat, cu dragalasenie, orice ajutor. "las' ca o sa se ocupe de voi cei din osaka" ne spuneau. ma rog, asta era mesajul.

am ajuns in osaka dupa 18 ore de stat in avion. transparenti.

timpul 4: pretentiile dumneavoastra sint gresite

sigur, klm ne rezervase hotel, mese, etc. ce era sa facem? am vizitat nitel orasul, seara.

nu e usor. aeroportul kansai e pe o insula artificiala, departe de oras. trenul ia cam o ora. dar experienta - prima experienta japoneza! - a meritat efortul. am vazut ca tinerii japonezi sint inalti, ca femeile sint frumoase si elegante. am vazut sumedenie de brazi de craciun, lumini si lume la shopping.

intrebat ce merita vazut in osaka, la o ora tirzie, receptionerul ne-a spus: "numbers!" - asa am auzit noi, pronuntarea cu accent japonez al cuvintului englez. de fapt, omul ne recomanda Namba, un fel de mall localnic. care a fost... ciudat, deci ok, pina la urma. avea terase inalte, am putut privi panorama orasului.


seara, la hotel, am incercat sa rezolvam zborul intern. dupa jumatate de ora de ascultat robotul, cineva a raspuns. a trebuit sa cumparam bilete noi.

decizii, decizii... nu exista decizie buna; exista doar decizie mai buna ca altele. cistigi ceva, pierzi ceva. optimul poate fi depistat doar daca ai la dispozitie toata informatia - si un supercomputer care sa o proceseze. in lipsa, o decizie luata rational e cam la fel de buna ca datul cu banul.

dar cere mult mai mult efort.

avusesem bilete la jetstar, un fel de low cost in zona pacificului. firesc, am incercat sa schimbam zborul; firesc, nu s-a putut. am cumparat bilete tot de la ei; ca la orice low-cost care se respecta, biletele luate in ultimul minut sint scumpe-scumpe.

mai puneam vreo 20 de dolari si ajungeam la costul lui air new zealand.

de ce n-am luat la air new zealand?...

timpul 5: asteptarile dumneavoastra sint gresite

in auckland am aterizat dupa un zbor neremarcabil (ce mai conteaza 11 ore in avion, pentru niste veterani ca noi?...), cu o zi intirziere, si ne-am grabit sa iesim din aeroport, indreptindu-ne, pe jos, spre aeroportul de zboruri interne. era... minunat. cerul. copacii de pe marginea traseului (totul e un traseu in noua zeelanda). masinile pe partea gresita a strazii. norii. ploaia usoara si calda de vara.

pe urma a inceput sa ploua aspru si rece si n-a mai fost minunat. noi ne-am privit si am rinjit "new zealand!" si eram frumosi si optimisti.

ne-au tras inapoi in universul nostru meschin anunturile din aeroportul de zboruri interne. jetstar are o defectiune la computere asa ca nu putem procesa rezervarile. toate zborurile jetstar sint intirziate cu doua ore.

un fleac.

cucaind

o vacanta ciudata: a debutat improbabil, s-a derulat oniric si a expirat in contraste.

dar sa n-o iau metodic...

deocamdata, un peisaj indigen:

un kea plouat privind prin parbriz exponatele din interior,

fuji san la adapost,

si clatite de piatra. zic ei. eu cred ca le cheama punakaiki:

...pauza

queenstown e la fel de scump si de pe malul lacului, sub munte, cum il stiam. intr-o pauza scurta, dupa o repriza de canyoning, apuc sa transfer poze de pe card pe memory stick.

si sa mai actualizez blogul.

urmatorul entry... cine stie?