de asta data n-a venit nici un kea.
gravitatea cu care se plimba printre masini e impresionanta. atunci cind stau, par ca te ignora: "privesc" undeva intr-o parte sau alta - de fapt te studiaza cu multa atentie, caci atentia li se focalizeaza in lateral. dar impresia generala e de mare efect, de persoana miniona imbibata in propria importanta.
kea ne astepta pe cheiul lacului manapouri, la intoarcerea din doubtful sound.
fiordul din ziua urmatoare a fost mai putin dramatic decit milford sound, dar isi avea farmecul propriu. accesul la el e intrucitva ingreunat de un lac si niste munti: trebuie traversat lacul manapouri si, dintr-un golfulet cu importanta strategica, luat un autobus care traverseaza trecatoarea wilmot pass, un pas alpin neasfaltat.kea ne astepta pe cheiul lacului manapouri, la intoarcerea din doubtful sound.
nigel, pilotul nostru de pe manapouri, nu era exagerat de inalt sau de tacut. tot el a condus autobusul prin wilmot pass, si tot el a pilotat vaporasul prin sound. a oprit in toate locurile interesante, ne-a oferit cafea si ceai, ne-a povestit dramele locurilor. din pacate, singurei insule care ma interesa nu ii stia istoria: secretary island.
doubtful sound isi trage numele din nehotarirea lui james cook. intr-o dimineata tulbure ca toate diminetile pe coasta de vest, omul privea suparat la golf, pufaind din pipa-i de capitan, cu scufia in cap si barba netesalata. cu o zi inainte i se stricase sonarul si acum musul ii adusese o cafea oribila. james cook a aruncat cafeaua in mare, producind un mic dezastru ecologic care l-a lasat rece, s-a scarpinat cu marginea canii de inox pe coapsa dreapta, prin camesoi, si s-a intrebat: mai ies eu, oare, daca intru?
...istoria spune ca n-a intrat.
povestea unei cabanute a pescuitorilor de crabi, care exista din exploatarea ingenioasa a unei gauri in legea parcurilor naturale, m-a facut sa rinjesc interior. pe cind au construit cabana, legea interzicea in parcurile nationale orice constructie privata (ne-apartinind DOC) pe un teren deasupra nivelului maxim al mareei; au facut-o sub nivelul mareei. mai mult chiar, si mai ciudat: era pe o insulita care scapase, nimeni nu-si explica de ce, atentiei cartografilor. spunea pilotul: acum nu s-ar mai putea proceda asa, gaurile-n lege au fost astupate. si, evident, a venit google earth....istoria spune ca n-a intrat.
am mai aflat povestea unui dascal de scoala generala ornitolog amator, care-a fost lasat pe-o alta insulita din doubtful sound pentru a studia pasarile, si pe care, trei luni mai tirziu, nu l-au prea gasit... iar cind, in sfirsit, l-au depistat prin ceva tufe, omul era tacanit ca o coada de lopata. doua zile dupa ce l-au internat, proful era din nou la catedra. explicatia medicilor: e la fel de nebun ca mine si ca tine.
sint convins ca aveau dreptate.
firma lui nigel, doubtful sound cruise, e mica. probabil au o mina de angajati, doua barci (cea de pe manapouri, subtirica-subtirica - nigel ne-a rugat sa nu ne-adunam pe acceasi parte ca se rastoarna; si cea din sound, un catamaran gratios), un autobus pentru du-te-vino-ul dintre lac si golf, un bus vechi pentru colectat turistii de prin dormitoarele din te anau si-un vraf de autorizatii. nici firma care ne-a oferit croaziera din milford sound n-a fost mult mai mare. prin comparatie, principalul operator, real journeys, e un mamut. tot de real journeys tine si firma cu bacul spre stewart island. cred ca, la inceput inconstient si pe urma tot mai intentionat, am evitat concernele cit am putut.
e drept, au si preturile nitel mai mari - foarte putin insa, in jur de 10%.
...dar au armate de amploiati, si niste monstri de vehicule, imense, amenintatoare si vopsite in albastru si cu logo-ul strimb al corporatiei, de parca ar vrea sa zdrobeasca barcutele mici si delicate ale concurentei.
nu.
ne-am dus cu concurenta.
[ care ar face bine sa reconsidere preturile. ]
e drept, bariera oficiala prezenta intotdeauna la firmele mari, intre ghizi sau stewarzi si turisti, a fost ca si inexistenta. dupa citeva minute de izolare, ne-am raspindit care-ncotro pe barca (atenti sa nu fim toti pe-aceeasi parte), admirind muntii din jurul lacului, dar mereu a fost cineva care sa-i faca pilotului conversatie. si mai tirziu, pe catamaran, am avut grija sa-l tinem ocupat pe nigel, intrebindu-l cite-n luna si-n stele. putine pauze a avut, sa-si traga rasuflarea - si le-a dedicat intratului in vorba cu o tinara (si neinsotita) studenta.
la inapoiere, cum ziceam, pe chei ne astepta un kea. s-a indreptat hotarit spre un bagaj lasat nesupravegheat. stapinul rucsacului citise afisul cu douazeci si trei de linii de avertismente asa ca a putut deduce intentiile animalului si a reactionat la timp.
sint niste snapani, de fapt. au un cioc formidabil, distrug fara efort rucsaci sau bocanci, iar cauciucul de pe rotile masinilor, cu relieful lor, ii fascineaza: se simt datori sa mai adauge la relief. sau poate pur si simplu le place guma artificiala.
din pacate, nu-si pierd aerul demn nici in fata altor elemente, mai putin civilizate. ii prind pisicile, possumii si jderii, sobolanii si ciinii salbaticiti. sint putini kea, aproape disparusera, dar incet-incet numarul lor creste. nigel si paula, sefii de la doubtful sound cruise, sint implicati activ in "distrugerea" mamiferelor-pradatori. ma gindeam, jubilind pe tacute: de-ar sti peta ce de odoare le sint "retrase"...
in te anau, masina insingurata ne-a pedepsit cu temperaturi de sauna. un avertisment serios, de fapt: afara batea vintul, in sound avusesem pulover si jacheta, dar soarele ardea aspru. noi am apasat butonul de aer conditionat si ne-am dus fara griji.spre queenstown.
(imaginea cu tunelul © bursuca)